Femeia în familia tradițională românească

Încep aici o rubrică de recenzie de carte etnologică din România și îmi doresc să fie de folos tuturor celor care sunt interesați de această lume.

Prima carte pe care o recomand călduros femeilor românce în căutarea identității lor se numește Femeia în familia tradițională românească – experiențe socio-culturale, scrisă de Roxana Deca, muzeograf în cadrul secției de Etnografie de la Muzeul Olteniei din Craiova.

Primul capitol se numește „De la femeie la feminism”,iar cercetarea pornește de la Evul Mediu românesc și statutul femeii din Pravilele secolelor XVII-XVIII. A fost dureros să citesc despre legile care au făcut din femeie o monedă de schimb și un lucru de care te poți debarasa și, oricât am vrut să înțeleg rațional regulile vremurilor nu am putut opri furia și tristețea să își facă loc în mine. Știu că lumea nu are nevoie de mai multe exemple negative despre poziția femeii în societate (sau poate are??!), dar voi da un exemplu: “Femeia nu avea dreptul să încheie nici un act administrativ, decât cu învoirea soțului sau a justiției; soția nu putea dispune de dotă și nici de veniturile ei, realizate în timpul căsniciei. Femeia era lipsită de dreptul de tutore și obligată să aibă domiciliul stabilit de soț.” Am evitat intenționat legile cu privire la bătaie și infidelitate.

Un aspect interesant se referă la dreptul de moștenire al femeii, iar conform obiceiului pământului, acesta prevedea egalitatea între frați, indiferent de sex. Deși lucrurile s-au mai schimbat periodic în funcție de stăpânire, perioadă, influența unui model de legislație, infrastructura socială, femeia a beneficiat de dreptul de a moșteni ce i se cuvine, indiferent ca era soție, soră, mamă.

În ciuda statutului inferior decis pentru femei, ele au știut că rolul lor este unul mai mare și de o importanță cosmică, aș zice eu. Iar asta se vede cu ochiul liber în riturile de trecere, acolo unde femeilor le trece forța vieții prin mâini, la propriu. Cele trei rituri de trecere din viața omului sunt nașterea, căsătoria și moartea; fiecare rit de trecere beneficiază de obiceiuri prin care omului i se amintește de natura lui sacră, de importanța majoră a existenței lui în familie, în sat, în comunitate.

Cum este de așteptat, ritualul nașterii este dominat de femei. Moașa este o personalitate cu greutate în lumea satului, ea asistă femeia când naște, o ajută să nască în siguranță, o descântă, o vindecă pe gravidă, și are grijă de copil și de mamă mult timp după naștere. Moașa taie cordonul omblical al copilului, ea face prima scaldărituală a copilului câteva ore după naștere. Și tot ea înhumă placenta sau o aruncă pe o apă curgătoare ca să nu se adune spiritele malefice în ea.

La trei zile după naștere moașa punea Ursitorile, ființe supranaturale care decid soarta omului când se naște și, care trebuie îmbunate cu ofrande alimentare pregătite chiar de ea.

Are uneori grijă de mamă și copil până la trei ani de la naștere, vizitându-i la intervale regulate. Poate dovada care vorbește și atestă importanța și rolul moașei în comunitate este faptul că este considerată rudă de sânge pentru nepoții de buric iar căsătoriile între familia ei și a celor moșiți de ea erau interzise.

Câteva lucruri au rămas și în conștiința noastră azi, sunt încă obiceiuri și mici ritualuri pe care le facem atunci când se naște un copil, poate că sunt mimetice, uneori le facem pentru că așa trebuie, pentru că insistă familia, alte ori pentru că ne aduc bucurie și întrezărim un licăr de adevăr și mister. Iar în toată această multitudine de gesturi, nu poți să nu te întrebi: de ce face se face asta? pentru ce? la ce ajută? Însăși creația unui om este un mister, ieșirea lui din pântec are nevoie de atenție, rugăciune și ofrande pentru a-l bineveni în acest tărâm.

Iar dacă toate merg bine, următoarea etapă este căsătoria.

Însă, înainte să vorbim de căsătorie, lumea rurală oferea câteva ocazii tinerilor pentru a se cunoaște și a vedea dacă se potrivesc înainte de a lua o decizie așa importantă. Horele, șezătorile, jocurile din timpul anului sunt câteva ocazii pe care comunitatea le organiza pentru aceștia.

Dorința fetelor de a-și găsi un flăcău începea cu performarea unui ritual de aflare a ursitului care se putea face fie în ajun de Sf. Gheorghe, Sânziene, Sfântul Andrei, precum existau și practici magice pentru a afla trăsături fizice ale viitorului soț.

Intrarea în hora satului a unei fete se făcea doar cu acordul mamei, iar fata trebuia să fie invitată la dans de flăcău.

Șezătoarea era o institutie feminină unde se torcea, se cosea, se învățau cântece și descântece de dragoste, remedii pentru boli, era o ocazie pentru tinerele fete să învețe tot felul de lucruri și lecții de la femeile care deja trecuseră prin viață. La unele dintre ele, feciorii aveau voie să participe și abia atunci începea jocul.

Procesul nunții cuprinde câteva secvențe ceremoniale care au ca personaj central femeia, printre acestea fiind: gătirea miresei, rostirea iertăciunilor, hora miresei, dezvelitul miresei. Pentru amândoi, bărbat si femeie, nunta reprezintă momentul în care libertățile tinereții încep să se îngradească. Viitorul pe care îi așteaptă este cântat și anunțat în orații și cântece de nuntă, precum și în riturile și practicile din cadrul nunții. Cu toate că, de obicei, femeia este cea care se stabilește la casa viitorului soț, există un caz care face excepție: dacă mireasa este singură la părinți, mirele este cel care se va muta în locul de baștină al fetei.

Cununia celor doi miri este celebrată de toată comunitatea, părinți, nași, rude, prieteni, vecini. Femeia este centrul atenției oricărei nunți datorită fazelor ceremoniale unde ea are un rol central. Ne putem întreba, de ce ea? Poate datorită vârstei are nevoie de susținere mai mare, plecarea din casa părintească, schimbarea statutului, devenirea ei ca viitoare mamă, și grijile ce vor urma într-o gospodărie și într-un mariaj.

Odată cu moartea, femeia are prilejul de-a asigura liniștea morților pe lumea cealaltă. Ea este responsabilă de integrarea mortului în lumea de dincolo, ea se îngrijește ca la sărbătorile dedicate morților să onoreze strămoșii.

Bocitoarele cântă viața celui care a dispărut, cu bune, cu rele, amintind relațiile pe care le avea cu cei din familie, din sat, cu prieteni și este descris ca om.

Cântecul zorilor, cântat de femei cu fața la răsărit în zorii zilei, este închinat zînelor călăuzitoare, așa cum spun și versurile: Zorilor, zorilor/ Voi să nu pripiți,/ Să ne năvăliți,/ Până s-o găti/ Dalbul de pribeag/ Un car cărător,/ Doi boi trăgători,/ Că e călător…

Cântecul bradului, un cântec ceremonial funebru, este performat tot de femei.

Pomana o fac femeile, la fel și scalda și gătirea mortului.

Aici încheie autoarea rolul femeii încadrul riturilor de trecere și continua cu un capitol ce descrie cîteva sărbători de peste an dedicate femeilor sau care au în centru un spirit feminin. Ropotinul, Lăzărița, Joimărițele, Papruda, Caloianul, Sfânta Maria, Rusaliile, Sânzienele, Dochia, Ciurica, Iordăneala, prinsul suratelor, Drăgaica. Vă las pe voi să le descoperiți și săa flați mai multe despre toatea cestea.

Ultimul capitol încheie cartea și ne arată diverse ipostaze ale femeii în balada și cântecul epic românesc. Enumăr, pe scurt, câteva ipostaze: femeia dorită ca soție, fata inițiată în riturile specifice căsătoriei, femeia care-și supune pretendenții la probe ale iubirii, motivul mamei bătrâne, femeia trădătoare, mama tradătoare, nevasta rea, femeia victimă, femeia criminală, soacra rea, nevasta vândută, nevasta fugită, răpirea fetelor în vederea căsătoriei, femeia jertfită și femeia, salvatoarea bărbatului.

De ce să citiți cartea?

Pentru a afla devenirea femeii, de când se naște și până moare, ce roluri își asumă în societatea tradițională, cum este văzută în cadrul acestei lumi, și ca să descoperiți relația magică pe care o are cu forțele nevăzute.

Întrebarea pentru noi, femeile de acum, este dacă ne mai dorim să fim parte în acest fel în momentele esențiale ale vieții noastre, ale familiei, ale comunității în care trăim? În multe privințe, viața noastră nu mai seamănă deloc cu cea a strămoașelor, dar există lucruri care nu se schimbă niciodată, nașterea și moartea. Speranța mea este că vom regăsi cheile cu care vom deschide ușa acestor învățături pierdute ca în final să ne regăsim pe noi, cu adevărat.