Dacă ați citit recenzia mea la cartea „Femeia în familia tradițională românească”, cred că veți fi curioși pentru acest interviu pe care Roxana Deca a avut bunătatea și răbdarea să mi-l acorde, și căreia îi mulțumesc din suflet.
Mulți dintre voi ați considerat că e un subiect sensibil și de actualitate, așa că mă bucur că vă pot oferi informații suplimentare chiar de la autoare. Enjoy!
Ați scris o carte despre femeile din universul rural. În ce situații ați empatizat cu femeile de atunci?
Inițial am vrut să fac o cercetare etnologică având ca temă centrală femeia în societatea tradițională și în ce măsură feminismul a influențat schimbări mentalitare în societatea noastră. Ulterior, am realizat complexitatea și amploarea unui astfel de demers și am încercat să creionez o parte teoretică (în care am analizat rolul și statutul femeii în interiorul familiei tradiționale, dar și relațiile sale cu sfera publică, pornind de la pravilele și documentele istorice din perioada secolului al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, făcând și o analiză a funcției actanțiale a femeii în riturile de trecere și obiceiurile calendaristice) și o parte aplicată a lucrării (în care am analizat textele de cântec povestitor din ciclul familial și epic-eroic din corpusurile Al. Amzulescu, trasând ipostazele feminine ilustrative pentru mentalitatea tradițională românească). În urma încercării de abordare a rolului și poziției femeii în comunitatea tradițională, din perspectiva raporturilor de putere și reprezentare pe care aceasta reușea să le stabilească într-o societate dominant masculină, am ajuns la concluzia că percepția ei era aceea a unui factor de stabilitate în cadrul gospodăriei, în interiorul domestic. Cred că femeia a fost dintotdeauna un factor mediator și un actor principal în cadrul comunității, generând un sistem de relații comunitare extrem de complex, care pune în mișcare un uriaș univers de credințe și practici cu referențial unic, tradiția.
Prima parte a cărții cuprinde cercetarea diverselor legi și Pravile. Ce cutumă, lege, sau obicei legal s-a transmis până în vremurile noastre?
Nu cunosc legi ale prezentului care să lezeze drepturile femeii sau care să facă diferențe între femei și bărbați, dar regăsesc mentalități care încalcă deseori principiul egalității dintre sexe. Urmând cursul istoriei, inferioritatea femeii legiferată în pravilele secolelor XVII-XVIII s-a perpetuat, iar documentele datând din perioada interbelică au relevat modificări formale ale statutului femeii. Acceptarea egalității în plan civil nu a produs nicio schimbare la nivel mentalitar. S-a creat atunci o sensibilă diferență între imaginea femeii din mediul urban, dinamic, supus schimbării și imaginea tradițională a femeii din mediul rural, spațiu al atemporalității, deosebire insesizabilă de statut, deoarece vorbim în continuare de cramponarea femeii de spațiul domestic, privat, aceasta participând la progresele economice prin moștenire și căsătorie, în care zestrea juca un rol important, și prin munca în gospodărie, chiar dacă aceasta îmbrăca forme diferite: menaj, creșterea copiilor, administrarea bunurilor etc. Schimbările economice și sociale aferente perioadei interbelice și comunismului au determinat modificări de mentalitate și statut pentru femei. Cu toate acestea, schimbarea mentalitară nu s-a produs brusc și radical, având neșansa să asistăm și azi la mentalități învechite care vizează femeia. Nu puține sunt cazurile unor fete/femei violate care sunt „judecate” și supuse oprobiului public, chiar și în zilele noastre, uneori supuse la umilințe chiar de către alte femei, după cum nici pedepsele date violatorilor nu par a fi la nivelul răului produs.
Citind cartea, noi, femeile de acum putem simți multă furie văzând inegalitatea socială de atunci. Unde se afla calea de mijloc între atribuțiile femeilor și cele ale bărbaților?
Polarizarea femeie versus bărbat în cadrul societății tradiționale românești trebuie descifrată pe mai multe paliere care, o dată analizate, pot genera o imagine cât de cât coerentă a femeii în satul românesc de altă dată. Această imagine baleiază între poziții dominante și dominate astfel că, surprinzător, o interesantă și fragilă relație de echilibru pare a se contura între femeia și bărbatul satului românesc tradițional. Deși în cadrul familiei tradiționale românești bărbatului i s-a rezervat întotdeauna rolul de lider, poziție întărită de o serie de cutume, acest fapt am observat că nu a influențat sistemul de moștenire care nu făcea deosebire între urmași. Așa cum spuneam, femeia satului de altă dată era un factor stabilizator, în timp ce bărbatul era factorul de relaționare cu sfera publică. Urmărind femeia din perspectiva relației cu sacrul, cu riturile legate de naștere, nuntă sau înmormântare, sau cele legate de celebrările calendaristice, putem concluziona asupra preeminenței actanțiale feminine.
Pare că momentul suprem din viața oamenilor era nunta. De ce doar atunci?
Din perspectivă tradițională, căsătoria era în firea lucrurilor, prin ea individul „intra în rând cu lumea.” Conform cu uzanțele strămoșești la români au primat sentimentele la întemeierea unei familii, chiar dacă nu pot fi excluse numeroasele cazuri de părinți ce au intervenit, deseori nefericit, în a-și ghida odraslele să se căsătorească pe alte criterii decât dragostea. Astfel de încercări sunt sancționate în tradiție, în legende și balade. Dacă datina străbună a lăsat libertatea tinerilor în alegerea partenerilor de viață, tot ea le-a impus și unele interdicții care-și au sorgintea fie în ideologia creștină, fie în învățămintele desprinse din observarea evoluției multimilenare a existenței umane. Trei sunt momentele de importanță crucială în tradiția noastră, anume nașterea, nunta și moartea. Căsătoria se pare că este singurul moment în care omul își poate asuma o alegere și implicare, nașterea și moartea sunt independente de voința sa, dar nu mai puțin încărcate de semnificații.
Scriați că rolul moașei vine din vremuri precreștine. Ce alte atribuții avea ea înaintea creștinismului?
Se presupune că vechimea ritualurilor care implicau atenția, pe plan spiritual, față de femeia ce născuse și față de copil ar data încă din matriarhat. De pe atunci femeia care năștea era ocrotită, primea hrană și unele piese de îmbrăcăminte pentru copil de la mama, bunica, surorile ori mătușile ei. Tot de atunci se presupune că ar dăinui și scalda rituală a nou-născutului, apa fiind socotită purificatoare, simbol al vieții și sănătății. Primele moașe, așadar, ar fi fost mama lăuzei, bunica, mătușa, o vară sau o femeie din neam. Treptat rolul moașei a fost preluat de una dintre rudele din neamul tatălui, cunoscută și sub numele de moașă de neam. Moașa proba calități de obstreticiană, veghea la nașterea pruncului, oficia rituri menite să îi asigure o soartă fastă. În România moșitul și nășitul se bucură de un credit sporit și în prezent, mai ales în zona subcarpatică a Olteniei unde încă se folosesc drept formule de adresare cuvintele „moșule sau moașă” și „nepoate, nepoată”. Creștinismul a lărgit sfera atribuțiunilor moașei, incluzând în recuzita mesei pentru Ursitori simboluri creștine, precum apa sfințită, crucea, busuiocul, cartea de rugăciuni etc. Nașii de botez sunt cei care se preocupă de bunul mers în viață al copilului, până când acesta își întemeiază o familie. Din acel moment familia nou-întemeiată este susținută și sfătuită de nașii de căsătorie.
Citind despre șezători, mă întrebam cum erau relațiile dintre femei. Ce însemna pentru comunitate o relație bună sau rea între femei?
Șezătorile erau prilej de socializare și transmitere a unor cunoștințe și aptitudini legate de lucrul manual, de la generațiile mature către cele tinere și chiar către copii. Femeile, deținătoare de competențe remarcabile într-ale cusutului, țesutului, împletitului deveneau sursa de inspirație pentru tinerele generații, care intrau în competiție pentru a crea motive decorative unice. Este cunoscută capacitatea creatoare a româncelor de a sintetiza esența în absolut tot ce înseamnă motive decorative în arta populară, precum și horele satului care deveneau tot atâtea ocazii de expunere a cămășilor lucrate la șezători sau individual de către tinerele fete.
În general, între locuitorii satelor de altă dată doamneau relații bune, pentru că românii erau „oameni de omenie”. Răutatea era taxată și alunecările de la normele și cutumele tradiției, precum și defectele majore erau aduse în atenția comunității la strigările peste sat. În satul tradițional oamenii își cultivau calitățile și taxau defectele. Trăsături precum cinstea, cumsecădenia, disponibilitatea organică spre înțelegerea celorlalți, deschiderea spre suferințele acestora, neistovita venerație față de legile ospeției și toleranța erau apreciate la majoritatea românilor de altă dată de străinii care au surprins aceste aspecte în scrierile lor. Exista în satele de altă dată o etică a bunei conviețuiri cu semenii și respingerea fanatismelor, în general. Sursa omeniei provenea din înțelepciune, iar aceasta venea din decantarea unei experiențe de viață de două milenii, semănată cu absolut toate încercările posibile.
Dacă pământul românesc nu ar fi fost rodnic și românul nu și-ar fi agonisit prin muncă cele necesare existenței, atunci și dărnicia, și generozitatea și omenia românilor ar fi fost excluse. Astăzi omenia s-a estompat în noi, în majoritatea dintre noi. Dacă românii s-ar fi prins după revoluție în hora europenilor apuseni cu socoteală, dacă și-ar fi acordat pașii cu ritmul alert de înaintare al acelora cenzurându-și defectele potrivnice dezvoltării și emancipării țării, dacă ne îndreptam neajunsurile cu cap, fără să părăsim însușirile nobile, altfel stăteau lucrurile pentru noi astăzi.
Cântecul Bradului, Cântecul Zorilor, bocitoarele, pare că doar femeile au atribuții în procesul marii treceri. De ce?
Pentru că se impune în aceste ritualuri condiția „curățeniei” depline pe care o îndeplinesc doar femeile „iertate”, de regulă bătrânele sau văduvele satului. Acesta este un aspect care ține pe de o parte de normele creștine, iar pe de alta de tradiție, femeia fiind cea care gestionează toate aspectele care țin de interiorul țărănesc, de gospodărie, de ritual și de sacru.
Care este sărbătoarea dumneavoastră preferată ce are ca protagoniste femeile?
Una dintre sărbătorile mele preferate este Ropotinul Țestelor, practicată și în Oltenia, mai ales în zona Oltului. Obiceiul se practica, de regulă, a doua marți după Paști, fiind o sărbătoare cu dată mobilă în calendarul popular, care consta în frământarea de către femei, cu picioarele, a pământului din care se fabricau „țestele” sau țesturile. În afară de tehnica de producere a țesturilor, trebuiau respectate și anumite norme de conduită, femeile să îndeplinească condiția „curățeniei” (de aceea participau în general văduve, bătrâne sau copile), să aibă hainele spălate, să fi respectat zilele de post.
Care ar fi lecția pe care considerați că ar putea-o învăța femeile de azi, de la strămoașele noastre?
Societatea tradițională, în genere, a fost una echilibrată. De la înaintași ar fi trebuit să fi învățat lecția respectului, respectul față de vârstnici, față de cei mai învățați, a respectului copiilor față de părinți, a respectului față de muncă ș.a.m.d. Lecția hărniciei, lecția dărniciei, ar fi multe de învățat, în general. De la femeile de altă dată am putea să învățăm și lecția toleranței și de ce nu, a bunului simț, aspecte pe care le putem deprinde și astăzi, prin educație.
Ce sărbătoare v-ați dori să reînvie sau cum ați îmbunătăți una deja existentă?
Pentru Oltenia mi-ar plăcea să reînvie Ropotinul țestelor, pentru că actualmente se practică, sporadic, în Teleorman.
Aș îmbunătăți sărbătorile pe care din nevoia de festivism le practicăm fără să mai ținem seama de ceea ce au fost la originea lor, de criteriile care le-au generat și semnificația lor inițială. Respectând toate aceste aspecte, am respecta tradiția și ne-am înțelege mult mai bine pe noi, ca structură și mentalitate.
Ancestor 