O pregătire pentru viață

Nu cred că greșesc (foarte tare) când spun că viața de aici este o pregătire pentru cea ce dincolo. Asta pentru cei care cred într-o viață ce urmează acesteia sau pentru cei care consideră că darul pe care-l avem, de a fi aici, merită efortul pentru a lua forma noastră cea mai luminoasă (chiar dacă drumul până acolo este acoperit cu situații pe care le credem imposibil de trecut, sau poate credem că nu merită, sau credem că nu merităm acest dar). Mintea ne joacă feste astăzi. Știm deja că suntem asaltați de informații diverse, unele au legătură cu viața noastră, altele puțin spre deloc. Curatoria pe care este necesar să o facem fiecare dintre noi este în mare măsură despre interesele noastre către viață. Iar viața are altă însemnătate de la om la om.

Țăranii își pregătesc călătoria de dincolo încă din timpul vieții, fac pomeni pentru ei înșiși, își pregătesc locul de veci, își aleg hainele cu mare grijă și, serios, cine nu are sau n-a avut o bunică ce i-a povestit în amănunt cum și ce vrea să se întâmple la înmormântarea ei?

Mai demult, oamenii alegeau să fie îngropați în hainele de sărbătoare cu tot ce cuprindea costumul în funcție de regiune: ia sau cămașa, pieptarul sau cojocul, zadiile sau fota. Cu raționamentul nostru de azi ne putem întreba de ce ai îngropa și distruge un costum la care ai muncit și pe care familia nu-l va putea moșteni și transmite generațiilor viitoare? Sigur, gândirea noastră magică este profund alterată de cartezianism. Lucrurile pe care le facem pentru un ideal (nedemonstrat științific) sunt inutile și absurde pentru lumea materială în care trăim.

Țăranul părăsește lumea îmbrăcat cu ce are mai bun. Veșminte cusute și țesute în casă de familie, lumânarea de stat răsucită (are aceeași lungime cu înălțimea mortului), cârpa albă, i se pun în tron câlți de cânepă și lână albă curată, ramură de ulm, busuioc, pelin, pieptene, o oglindă, ac, ață și foarfece, un ou copt, bani. Este privegheat și bocit, i se face bradul și i se cântă cântecul zorilor, este condus la groapă, i se face pomana. Călătoria lui a început.

Inanna este zeița sumeriană a iubirii, a războiului și a morții, iar numele ei înseamnă „stăpâna cerurilor”. Cel mai cunoscut mit al ei este coborârea ei în infern (loc stăpânit de sora ei, Ereshkigal) și reîntoarcerea sa după trei zile. Inanna se pregătește de călătorie și își pune turbanul, peruca, colierul cu lapis-lazuli, rochia palla, mărgelele, un dispozitiv de măsurare din piatra lapis-lazuli. Fiecare accesoriu reprezintă o putere pe care ea o deține și la care trebuie să renunțe pe rând cu fiecare poartă de care trece. Nu voi continua să povestesc ce se întâmplă în continuare în mitul Inannei pentru că doar până aici îmi folosește analogia. Vă las pe voi să descoperiți restul.

Mortul, deși mort, este pregătit pentru trecerea lui în celălalt tărâm, iar zeița este vie și urmează să moară fără nimic din ceea ce avea când a plecat. Drumul lor e complet invers, dar fiecare ia cu el ce este mai bun și mai util pentru etapa următoare. Pentru a călători în necunoscut trebuie să iei cu tine, ființă muritoare, obiecte practice pe care le încarci tu de semnificație, ca zeiță, iei cu tine la fel, obiecte care-ți reprezintă puterile. Să fii muritor sau zeu, în tărâmul de dincolo, nu diferă prea mult.

Hainele țăranilor erau pline de semne. Nu doar ale românilor, peste tot în lume oamenii și-au împodobit obiectele și lucrurile pe care le îmbracă cu simboluri. Oriunde în lume vom vedea aceleași simboluri dispuse diferit și redate altfel, influențați de mediul înconjurător sau de cultură, dar aceleași. Ne putem gândi la nevoia de frumusețe în primul rând, însă ar fi prea simplist pentru subtilitatea în care trăiau oamenii demult. Hainele transmit un mesaj, sunt un vehicul prin care îți spui povestea ca neam, comunitate, statut social. Și sunt o armură, iar asta e principala lor funcție, să te protejeze în momentele când ai nevoie. Hainele tradiționale au fost mereu importante pentru oamenii care le-au îmbrăcat indiferent de ceea ce se întâmpla în jur, războaie sau regimuri politice, ei le-au ascuns, le-au îngropat, ca apoi să le dezgroape și să le dea generațiilor următoare.

Atunci când pleacă în lumea fără dor, țăranul pleacă cu armura, una scrisă chiar de el sau de familia lui, o poveste pe care o cunoștea și pe care o credea cu toată ființa lui. Să treci dincolo de moarte cu ceea ce mâinile tale au lucrat și țesut în timpul vieții este de o poezie infinită. Și doar cu asta mergi dincolo. Cu povestea pe care tu ai țesut-o zi de zi aici.

Cu ce mergi dincolo? Ce iei cu tine de aici? La ce ești dispus să renunți? Poți spune cine ești și care e povestea ta?

Cu toții căutăm sens în viața aceasta și mulți căutăm un sens și pentru cea de dincolo. Pentru că nu toți credem că va urma ceva, ce facem și cine suntem aici are suficient sens pentru mulți dintre noi. E important să aflăm cine suntem în viața asta. Cu adevărat. Cât ne e permis.

Mai jos vă las un cântec al zorilor cules de I. Mateescu din comuna Stroești, județul Gorj.

Zorilor, zorilor,

Voi surorilor,

Să nu mi-l zoriți,

Să mi-l ofiliți,

Pân’ noi ne-om găti

Cuptoare de pâine,

Nouă de mălai,

Nouă buți cu vin,

Nouă cu rachiu.

Zorilor, zorilor,

Voi surorilor,

Să nu mi-l zoriți

Să mi-l ofiliți,

Până noi vom face

Nouă răvășele

Pe la nemurele

Să vină și ele

Să vadă că-i jele.

Zorilor, zorilor,

Voi surorilor,

Să nu vă grăbiți

Să mi-l ofiliți

Până noi om face

Nouă ferestrele:

Pe una să-i vină

Miros de tămâie,

Pe alta să-i vină

Colac și lumină,

Pe una să-i vină

O turtiță caldă

Ș-o ulcea cu apă.

Fotografia reprezentativa a costumului din Tinutul Padurenilor apartine Alyssa Luse.