Vorbesc deseori despre relația noastră cu natura și, poate pentru că vine primăvara iar natura se trezește la viață, simt nevoia să-mi fac mie, în primul rând, mai clar felul în care mă raportez la ele, natură și viață.
Așa cum știți deja, mă înconjor de cunoașterea și universul rural de aproape 20 de ani. Nu trăiesc la sat, nu am trăit niciodată, decât în scurtele vacanțe de vară la bunici. Sunt un om de la oraș și încerc să găsesc sensul cunoașterii tradiționale în lumea urbană. Încerc să las deoparte educația formală din acest domeniu și îmi pun întrebări despre actualitatea obiceiurilor, a sensului acestora, a ce ne poate învăța astăzi înțelepciunea populară.
Trăiesc cu siguranța că ar putea să ne ajute și că nu am ajuns încă să aplicăm în viețile noastre miezul acestei cunoașteri. Aș vrea să las deoparte mintea și doar să pot trăi sentimentul de a fi, ca atunci când eram mică în curtea alor mei. Din nefericire, nu pot.
Spuneți-i cum vreți, overthinking, despicat firu-n patru, că fac din țânțar armăsar, dar cum poți accesa această cunoaștere și interioriza experiențele posibile încă, dacă trăim complet deconectați de natură? Pentru că acest fel de cunoaștere, indigenous, așa cum i se spune în engleză și e deja un termen care ne arată culturile ce dețin încă un set de reguli și un mod de viață ancestral. Așa cum este și cultura tradițională românească, aici noi suntem indigenii, iar ea este profund legată de pământ, la fel ca toate celelalte popoare indigene din lume.
Nu, în opinia mea, o plimbare în pădure sau câteva zile pe munte nu înseamnă o relație cu natura. Sau este, dar e superficială și nu e în felul în care înțeleg eu și îmi doresc pentru mine. Merg pe munte, ies în natură (până și expresia de a ieși în natură îmi sună absurd), mă bucur că sunt acolo, iar asta nu face decât să întărească faptul că noi nu mai suntem parte din ea. Faptul că facem un traseu ca să ajungem într-un anumit loc nu înseamnă o relație cu natura. Există admirație și dragoste pentru măreția naturii, există un reset emoțional, fizic, psihic, un reglaj natural când suntem în afara betoanelor pentru că oamenii nu aparțin, în mod natural, orașelor.
Ok, bun, mă veți întreba, și atunci ce este o relație cu natura?
Ca de obicei, exemplul după care mă ghidez este viața țăranului român. Să începem cu începutul, în primul rând ar trebui să știi numele plantelor pe care le vezi în grădina ta și pe câmp, să cunoști numele copacilor de care te înconjori, să cultivi o plantă, o legumă, să-i culegi rodul, să crești un animal, să cunoști semnele vremii, să știi la ce se folosesc diversele plante de leac, să te hrănești cu ceea ce cultivi. Acesta ar fi un început. Pentru un orășean pare copleșitor, dar nu cred că e așa, suntem legați de milenii de acest fel de a trăi și oamenii pot reînvăța mereu legile naturii. Eu sunt departe de acest model și îmi pare rău și ca mine sunt mulți oameni, dar am mereu speranța și dorința că într-un viitor nu foarte îndepărtat mă voi apropia tot mai mult de ea.
Ce sens mai are să scriu doar cu mintea despre un mod de viață pe care nu-l trăiesc eu și nici oamenii care mă citesc? Suntem doar niște nostalgici care și-ar fi dorit să se fi născut în alte vremuri?
Nu, nu cred asta, iar răspunsul îl voi da în următoarea postare pe blog.
Irina Apan
Ancestor 