Sărbătorile lunii februarie

Februarie este cea mai scurtă lună din an, dar asta nu înseamnă că nu este bogată în sărbători. Dimpotrivă, perioada carnavalurilor este în toi în Europa și alte părți ale lumii, ne pregătim de intrarea în postul Paștelui cu veselie și mâncare în abundență.

Este denumită astfel după măștile faciale din piele de berbec numite „februa”, purtate de tineri la sărbatoarea Lupercalia din data de 15 februarie. La aceasta dată se sacrificau animale și tinerii lupercali alergau pe străzi lovind femeile cu curelușe din piele invocând fertilitatea.

In calendarul popular românesc, februarie este numit făurar de la latinescul faber, pentru că toți gospodarii își pregăteau uneltele pentru muncile agricole care urmau.
 

Arezanul viilor
În tradițiile balcanice, primele zile ale lui februarie se obișnuia să se aprinda focuri la vii sau în livezi, ca rituri închinate divinității tracice ce reprezenta vegetația și regenerarea naturii. La români, capul familiei mergea în dimineața zilei cu sticla de vin la vie, dădea ocolo de trei ori viței de vie și se oprea la colțurile plantației unde tăia câte o bucată de bundărete și o punea pe pământ langă butucul de vie, reteza o coadă de viță, ungea tăietura cu funingine adunată de pe vatra focului și amestecată cu untură, picura vin peste butucul de viță.
 
Sfântul Trifon sau Trif Nebunul
Sf. Trifon este venerat ca martir la data de 1 februarie. Potrivit unor legende, Trif s-a îmbrăcat tot in paie, s-a prefăcut nebun pentru a distrage păgânilor atenția de la Maica Domnului ce mergea la templu pentru rugăciunile de dezlegare după naștere, deoarece aceștia voiau să o alunge cu pietre din oraș.

Stretenia sau Întampinarea Domnului
 Stretenia, 2 februarie, era suprapusă cu sărbătoarea lupercaliilor sau februaliilor, rituri de fertilitate și fecunditate. Stretenia era sărbatorită prin participarea la slujba de la biserica, iar femeile împodobeau icoana Maicii Domnului cu vrejuri de viță de vie și mlădițe de salcie. Se ținea post și se spuneau rugăciuni, fiind și ziua ursului, zi respectată pentru paza turmelor din pădure de ura lupului și a ursului.

Ziua Ursului
Zilele de 1-3 februarie erau dedicate ursului, perioada ce corespunde cu timpul de reproducere al animalului. Ziua Ursului era o sărbătoare a fecundității ce se ținea in majoritatea spațiului european. Se credea că în noaptea de 2 februarie se deschid cerurile și spiritele strămoșilor revin printre noi. Basmele populare spun că ursul ar fi fost la origine om, dar a fost transformat în animal prin blestemul Fecioarei Maria. „Când Fecioara mamă a ieșit să se ducă la biserică cu Hristos, copilul avea cinci săptămâni și trei zile… În drumul ei se afla un cioban cu turma lui de oi. Ciobanul era suit într-un corn și s-a apucat să cânte „Cu-cu” așa de tare, că Fecioara s-a speriat. Văzându-l în copac, ea l-a blestemat transformându-l în urs, ca lumea să se teamă de el.
Iar cornului îi zise: „să înflorești cel dintâi dintre toți pomii și să îți coci fructele cel din urmă!” (Rădulescu Codin și Mihalache).

Nunta Cornilor
Cornul este un arbust specific zonelor înalte, înflorește în februarie și își coace fructele ultima, în octombrie.  Cornul e prevestitor al primăverii, iar fructele  erau căutate și de urs. În zonele montane ale Banatului, feciorii aduceau ramuri înflorite de corn cu care loveau augural și profilactic copiii și fetele, oamenii bătrâni pentru sănătate și prosperitate și își împodobeau locuințele, ferestrele și porțile cu aceste crenguțe. În centrul satului se adunau cornii împreună cu alte personaje ca mirii, nașii, vornicul, cumetrii, toate persoanjele erau bărbați costumați. Faptul că toți actanții erau bărbați indica funcția fertilizatoare și augurală.

Sf. Haralambie
Vindecător și taumaturg, respectat prin post și rugaciune la data de 10 februarie, considerat patron al celor bolnavi de ciumă. În sudul țării oamenii duceau o colivă la biserică apoi o mâncau și o împărțeau cu păsările și animalele din curte pentru  fi ferite de boli. In vestul Transilvaniei și în Moldova se cocea un colac ritual care se arunca în cele patru zări ca ofrandă pentru toate viețuitoarele pământului.
Sf. Haralambie este reprezentat cum ține ciuma sau moartea înlănțuită la picioarele sale.
Ciuma, personificată ca o baba hidoasă în legendele populare, a înspăimântat mereu lumea. Pentru a îndepărta ciuma sătenii trăgeau o brazdă adâncă în jurul satului cu un plug tras de 2 sau 4 boi negri  pentru a izola simbolic comunitatea. Un alt ritual pentru a ține boala departe de sat, era confecționarea cămeșii ciumei. Într-o singură noapte, 7-9 femei în vârstă periau, torceau, țeseau si confecționau o cămașă din cânepă pe care o duceau la hotarul satului ca dar pentru ciuma și pentru a o tine departe de sat.

14 februarie coincidea cu celebrarea Marii Zeițe a Pământului, Terra Mater. În același timp, în Imperiul Roman era și sărbătoarea zeului dragostei, Cupidon. Calendarul creștin a suprapus sărbătoarea Mucenicului Valentin care s-a răspândit în ținuturile locuite de celți.

Dragobete
În spațiul carpatic, se celebra între 24-18 februarie Capul Primăverii, Dragobetele, divinitate locală împrumutata de la sud de Dunăre. Probabil o reprezentare a unei divinități tracice, s-a păstrat cu numele de dragobete de la slavul dorogoi– cel iubit sau dorogoi bâti– a fi iubit.

Bibliografie:
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an
Maria Bocșe, Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania.